Să educăm?
Extras din cea de-a patra scrisoare a lui Călin, voluntar român în Buenos Aires (Argentina) din august 2022:
V-am vorbit de câteva ori despre apostolatul nostru cu băieții cu care jucăm fotbal. Pare destul de contradictoriu a asocia cuvintele apostolat-fotbal-educație. Și totuși, aș vrea să vă povestesc un mic episod care mi-a adus multă bucurie. Despre un joc de fotbal - plin de pasiune debordantă, excesivă, adesea presărat cu cuvinte mai puțin cizelate, din când în când cu lovituri ce și le împart între ei, până când intervenim – aș putea spune că educație se face cu mare dificultate, iar această experiență o avem săptămână de săptămână cu Samuel.
Și totuși, într-una din zilele de fotbal, am decis să reintru cu Samuel în joc, să renunțăm la a fi arbitri și să le dăm un imbold a juca mai mult în echipă, cu pase, cu mai puține driblinguri (eternul discurs!). Unul din experimentele perpetue pe care le facem. Doar că de data aceasta, cu ajutorul lui Jonas, despre care v-am vorbit în ultima scrisoare, am și reușit. Vă povesteam despre altruismul său din timpul taberei, și de data aceasta a fost primul care a înțeles ce încercam să transmitem și a intrat în joc. Mai mult decât atât, se putea citi pe chipul lui că îi plăcea să joace în echipă, iar punctul culminant a fost că la un moment dat, și-a cerut iertare că a greșit o pasă. Poate părea ceva nesemnificativ, dar a fost prima oară în 8 luni că am auzit Scuze într-un meci de fotbal, iar pentru urechile mele a fost ceva mare!
Și totuși am înțeles că a merge cu ei la fotbal este un pretext și un context în care îi putem întâlni acolo unde ei își pun toată inima, căci pentru orice băiat argentinian, fotbalul e treabă serioasă, nu se glumește. A fi cu ei în aceste două ore de fotbal săptămânale ne permite să le fim aproape, să îi cunoaștem și să ne cunoască. Iar timpul petrecut cu ei este mai valoros pentru prietenia noastră decât comportamentul mai mult sau mai puțin impecabil al băieților, căci vrem să îi întâlnim în realitatea lor, și nu în așteptările noastre, care pot fi idealizate, căci acești băieți nu sunt proiectul nostru educativ, ci sunt Ian, Jonas, Santino, Santiago etc. Iar momentele când băieții intră în casa noastră în mod spontan și pe urmă când vin să joace cărți cu noi, sau când își cer iertare unul altuia, sau când vin în capelă pentru a se ruga împreună cu noi... sunt cea mai mare recompensă pe care o putem primi din partea lor! Căci a le face inima mai sensibilă și mai disponibilă la prezența lui Cristos e, cred, misiunea noastră principală în acest apostolat…