Rămas bun din Senegal
Extras din ultima scrisoare a lui Mihai, voluntar român în Dakar (Senegal) 2023/2024:
Dragi nași, dragi prieteni!
Acum că m-am întors din Senegal, vă scriu această ultima scrisoare, dorind să vă împărtășesc ultimele săptămâni din Dakar de după tabără cu băieții și reîntoarcerea în România.
Dacă săptămânile au trecut atât de repede, nici nu vă puteți imagina cum se dilată timpul când știi că ajungi la final de drum. Astfel, luna iulie a fost o cursă continuă în a îmbrățișa cât mai intens tot acest cotidian devenit atât de drag.
Printre ultimele vizite din cartier, se numără și ultima vizită la Mbebeuss pe care am făcut-o cu Sara și familia ei. Numai intrând pe porțile acestei gropi, parcă și mirosul de deșeuri îmi devenea drag. Pe Tonton Baci nu l-am găsit, dar ne-am oprit pe la Cidi despre care v-am vorbit în scrisorile anterioare care ne-a servit cu attaya. Era obișnuit cu un rămas bun, chiar dacă nu era ușor. Până și fratele lui, Abdu pe la care am trecut mai târziu, nu a putut să nu ne mulțumească de vizită, dar mai ales pentru toate dățile când ne-am oprit la el, l-am ascultat, am făcut mici lecții de engleză, am spălat borcane cu femeile care lucrează acolo. L-am găsit făcând același lucru, tăind cu maceta scaune de plastic. Prietenia cu el m-a marcat mult întrucât am simțit că nu așteaptă nimic de la noi și nici noi de la el. La final a insistat să facem o fotografie și a insistat neapărat să o aibă tipărită.
(…) O altă după masă incredibilă a fost permanența explozivă din fața casei. Niciodată când ieși afară să te joci cu copiii, nu știi câți vor veni, dar în acea după-masă de 10 iulie s-au adunat ca albinele în jurul unei flori cu o poftă de joacă de nestăvilit. Ne-am jucat fotbal între băieți, fetele au sărit coarda și aproape toți au fost foarte curioși să cunoască familia Sarei. Distracția a culminat cu un tras de coardă în două echipe. Cel mai amuzant era că eram împărțiți între fete și băieți, astfel văzându-i pe cei mai mici ca Fatima, Mariama, Papa Ousman, Ibrahima, trâcând de sfoară cu toată forța mi-au reamintit cât de important este să știi că nu duci singur o greutate, ci împreună, mici și mari, putem câștiga.
Ultima zi de misiune la Dakar a fost poate una dintre cele mai simple dar bucuroase. Același ritm de rugăciune, același ritual matinal. Parcă nici nu simțeam că plec. Sara, Guyonne și Gabriel erau acolo fiecare contribuind cu ce putea. Sara cu un mic dejun și prânz festiv, Gabriel atent să nu uit ceva, iar cu Guyonne am făcut o tură prin cartier să salut vecinii. Pe Tata Marie-Claire și TonTon Nestor, care ne-au primit de atâtea ori la ei, pe Tata Mariama care vinde apă și care s-a întristat îngrijorător pe moment, pe părinții lui Daniel și Jacquline, mătușa lui Moussu, băiatul de la magazinul din colț, doamna care ne vindea bagheta cu spaghetii, Modu care a venit la noi de Crăciun, Tata Hadji. De fiecare dată când le mulțumeam și îmi luam rămas bun, o prezentam pe Guyonne, pe cea mai recentă soră de comunitate, arătându-le că prietenia nu s-a terminat cu plecarea mea, că poarta noastră este mereu deschisă și că este mereu o comunitate cu brațele deschise.
După vizite, prânz și rozarul clasic din capelă, pe când să ațipesc și eu 10 minute, a sunat un băiat la poartă spunând că este rănit la fotbal și dacă cineva poate să îl bandajeze. Îl chema Adama. Nu l-am mai văzut, dar el știa cine suntem. Astfel, ca și cum ar fi prima zi, l-am primit în sala de joacă și l-am ajutat cu ce avea nevoie. Mi-a povestit cât de mult îi place fotbalul, de prietenii săi din Arafat și ce mai avea pe suflet. Pentru el era o zi normală, iar pentru mine încă un moment de Nazaret, de bucurie într-un cotidian unde lucrurile mici sunt mai depline ca niciodată. Prin prezența lui, simțeam că de fapt misiunea nu s-a terminat, că Hristos va bate mereu la poartă, întotdeauna prezent și concret prin chipul celui care intră. Astfel, ultima zi, am încercat să o trăiesc ca și pe prima, cu aceeași dorință de a mă minuna de orice ar apărea în cale…
(…) Cu ce m-am întors? Nu numai cu o experiență bogată a alterității, ci sper cu acest dar primit, o privire nouă asupra aceleiași realități din care am plecat. Săracii din fața catedralei nu mai sunt doar săraci, ci sunt prieteni, cu istorie, nume și prenume. Băbuța care vinde flori la intersecția de la Sigma, nu e numai o supraviețuitoare a junglei urbane, ci o persoană, care ca noi toți, are nevoie de o prietenie gratuită.
Dragi nași, dragi prieteni, vă mulțumesc frumos încă o dată pentru toată generozitatea dumneavoastră, dar mai ales pentru tot acest drum parcurs împreună. Yalla Bax na!
Mihai
Înapoi în Cluj
Ești interesat de misiunea noastră? Află mai multe aici!