O vară la Atena
Bianca din Cluj-Napoca și-a petrecut vacanțele de vară 2024 într-o casă Puncte Inimă la Atena (Grecia). Două întâlniri care au marcat-o:
Miltos
Un prieten grec în vârstă de 81 de ani, care trăiește în Porto Rafti, aproape de mare. De fiecare dată când îl vizităm nu știm dacă îl vom găsi în viață ori plecat spre veșnicii, deoarece e foarte slab, mănâncă doar zahăr și fumează. L-am vizitat în prima mea zi de misiune. Acestui om, i-am cântat. I-am cântat "Andrii Popa", bătând din palme, încercând să-l bucur. Și mare a fost bucuria când i-am văzut zâmbetul și fața luminându-se, iar palmele apropiindu-se, încercând să prindă ritmul cântecului! Nu știu dacă am fost acolo să (mă) dăruiesc sau să primesc. De multe ori am crezut că mă dăruiesc: îmi dăruiesc prezența, timpul, energia, însă, acum, la finalul acestei experiențe, uitându-mă în urmă simt că am primit. Am primit atâta bucurie! Am primit atâta putere! Am primit atâta împlinire! Am primit atâta fericire! Am primit atâta Iubire! După acest cântec, Miltos a spus, zâmbind: "Voi mă aduceți la viață!". Ce bucurie! Ce cadou să fiu acolo, să fac asta pentru el!
Petra
O altă prietenă, de la azilul de bătrâni. Am ajuns să ne împrietenim, după ce, a doua oară când am vizitat-o, am găsit-o dornică de a vorbi, dar mai precis, de a-și împărtăși durerea. Era foarte tristă. "It's not funny" ("Nu e distractiv") erau cuvintele ce le repeta din nou și din nou cu un glas stins. Îmi spunea cum, sora ei nu o vizitează și îi spune că cheltuie prea mulți bani cu ea, așa că, nu poate avea un însoțitor care să o ducă la plimbare. (Unii bătrâni plătesc pe cineva pentru a-i însoți la o plimbare, însă ea nu poate.) Îmi spunea cum, nu a mai văzut albastrul cerului de luni de zile și e în această "închisoare", azilul. "It's not funny". Personalul ce îi îngrijește vrea de la ei doar să mănânce și să fie cuminți, să nu deranjeze. "It's not funny". Glasul ei stins, sacadat, capul plecat într-o parte din cauza disfuncției ce o are, ochii ei... exprimau atâta tristețe... Lacrimile îi curgeau pe obraji. Tânjea să părăsească această clădire, să vadă lumina soarelui.
În ultima zi în care am vizitat-o, am scris împreună o scurtă scrisoare pentru Alina, o fostă voluntară din România pe care ea a îndrăgit-o mult. Am urcat pe acoperișul clădirii azilului (unde este făcută și această poză), ne-am jucat UNO și... cel mai important, am admirat verdele copacilor, albastrul cerului și strălucirea soarelui. În timp ce o duceam spre teresa de pe acest acoperiș ne spunea, zâmbind: "În această dimineață m-am gândit la voi și speram să vă văd astăzi, speram să veniți și să ieșim pe acoperiș". În acel moment, Chloé s-a uitat la mine și mi-a zâmbit înduioșată, iar eu i-am răspuns de asemenea, zâmbind. Cred că există unele momente ce trebuie doar să le trăiești, fără să încerci să le explici sau comentezi.
Ești interesat de misiunea noastră? Află mai multe aici!